Q, sau cum toate lucruşoarele bune se termină cu bine

Finalul seriei 7 din Star Trek - The new generation mi se pare cel puţin apoteotic. Regia "nemţească" îi aduce echilibrat în lumină pe fiecare dintre actorii seniori, chiar şi pe drăgălaşa Taşa; toţi aceştia gravitează onorific în jurul căpitanului, care joacă peste turaţia maximă, atingând warp 13 şi dându-şi toată arama pe faţă, cu barba bătrâneţii cu tot.
Dincolo de micile şocuri intime, am receptat în plin primul schimb de replici.

Care Mare Neagră dom'le? Că doar n-or fi ăştia o gaşcă de vamaioţi?
Worf nu e în largul lui cu Deanna decât în holospaţiu,
fiind vexat de povestea din trecut a acesteia cu no. 1, Uilraiker-ul.
All the good things come to an end, va profetiza la un moment dat entitatea Q. Mi s-a strâns stomacul pe alocuri, când stofa de actor a lui Patrick Stewart a ieşit la iveală în toată spendoarea şi mi-am dat seama că poate nu e mare lucru. Decât pentru mine, doar acum. Pentru că totul trece, chiar şi pasiunea pentru înţelegerea de sine.

Revenind la acţiunea principală, Picard discută agitat la un ceai calmant, cu Deanna-Venus-Peştioaica-Feelingoasă aka Betazoideanna, despre călătoriile lui temporale.

Dar intră pe sistem şi doctoriţa Beverly Spargatus, care deşi nu poate găsi cauza panicii şefului ei, dă şi ea cu scepticismul. Deci dacă ar umbla lela prin timpii cosmici, din punct de vedere ştiinţific asta i-ar lăsa ceva urme înăuntrul bibilicii lui, foarte dragă ei şi doar eclatantă pentru restul.

Aici presupun că poate o fi iar mânăreala preteniei lu' Timothy-Q cu Gene-Picard, care se trezeşte că nu mai poate distinge între planuri, sare din timp în timp şi nu se descurcă deloc; dar spre finalul arhitectonic gândit de herr Wilrich Kolbe, toată echipa îi va sări în ajutor, acolo în viitor.

Am amânat o vreme să termin acest serial, şi azi am decis că este timpul pentru asta.
Anti-timpul fiind o noţiune paradoxală foarte uşor de simţit dar foarte greu de explicat, Picard-eul a dat singur lupta pentru salvarea omenirii, cu riscul de a fi considerat nebun.
Entitatea filosofică Q îl convoacă din nou pe Jean-Luc la proces. Decorul ne trimite gândul undeva, desigur.

Astfel îi sunt aduse la cunoştiinţă oarecari kluuri despre cum stă treaba dincolo de pragul de sus, care de fapt e şi de jos, despre miezul  nostru suprem, imensa dramă a întregii umanităţi, mare cât o scamă.

În viitor, Giordiţă la Forge primeşte ochi şi priveşte cu ei, androidul Data are freză faină, mâţă mare şi catedră la Cambridge, Beverly are nava ei şi rămâne fără ea, Riker e amiral-suprem, în sfârşit no.1 universal, iar Deanna a murit şi Worf e nervos.
În trecut, e improbabil să le explici celorlalţi că vii din viitor, şi reciproca. Picard e singur, doar el ştie unde trebuie să ajungem cu toţii şi nu are timp de explicaţii. Acolo, unde cele trei nave temporale Enterprise trebuie neapărat să ajungă împreună deodată ca să anihileze prin sacrificiul lor anomalia energetică, cea care s-a opus generării vieţii pe Pământ. Anomalia Cunoaşterii fiind generată din viitor înspre trecut, Keptn Pikard pune cap la cap totul în capul său şi înţelege că trebuie să sacrifice tot, în fiecare dintre cele trei planuri temporale. Entitatea Q priveşte şi se amuză: ludicul personaj îl va asista pe om până la revenirea la starea iniţială după o aventuroasă spirală epistemologică.
În prezent, adică în planul unde facem convenţia că se petrece acţiunea filmului, totul se termină cu bine.

După ce află data exactă, se linişteşte şi se apucă de jucat poker împăcat cu clipa şi echipa lui. Se joacă pentru prima oară cu plăcere deplin-umană, totuşi cu un mic regret că a pierdut timpul.

The end.

Aici analizele mele meta-discursive şi-au încheiat prima etapă.

Rewatch-ul seriei TNG a avut scopuri deosebit de variate, uneori contradictorii, dar beneficiile personale nu pot fi puse la îndoială. Fiind considerat un serial-tv oarecum educativ, nu pot nega aceste aspecte, utile oricărui filosof, chiar şi celor prinşi în vârtejul celei mai holistic-dionisiace deveniri.
Continuarea execiţiilor mele deconstructive mă va purta în alte zone,
undeva sub ceruri noi,
acolo unde nimeni before...


P.S.
La masa de poker, scena finală.
Will Riker (câştigător deobicei prin cacialmale) tot mai poartă pică lui Worf şi Deannei Troi pentru că l-au sărit din schemă.
După ce Beverly se întreabă de ce căpitanul le-a spus că tocmai au trăit un viitor diferit de cel care va veni, Will tăiosul îi dă klingonianului peste masă duma:
- Knowing what happened to that future, allows us to change things now, so that some things will never happen.
- Agreed.

Worf are simplitate, tact şi stabilitate, el pare că ştie mai bine cum s-o facă fericită pe Diană.
Deci don-Juan-Riker va rămâne doar cu prietenia ei, cu o speranţă veşnic neîmplinită,
şi nenumăratele-i cuceriri efemere.
Când apare şi Troiţa Artemiza, ea se aşează totuşi lângă Will la masă.

Picard va fi făcând cărţile şi azi,
dacă nu cumva îşi curăţă via
la ferma din Franţa.

Şi-am încălecat pe-o şa,
şi n-am spus povestea mea.